Pe Puncak Jaya, în Papua indoneziană, gheața ecuatorială nu mai trebuie privită ca un peisaj înghețat stabil, ci ca o urmă care se retrage. Întrebarea utilă nu este dacă muntele are zăpadă într-o anumită fotografie, ci dacă acea zăpadă are proprietățile unui ghețar: suficientă grosime, alimentare prin ninsori și mișcare lentă sub propria greutate.

Imaginile Landsat comparate de NASA arată diferența dintre aceste două realități. În 1988, suprafața de gheață de pe crestele din lanțul Sudirman era de aproximativ 4,31 kilometri pătrați. Până în septembrie 2025, observațiile satelitare și aeriene indicau în jur de 0,09 kilometri pătrați. Culorile false ale imaginilor nu sunt o fotografie obișnuită: albastrul marchează gheața, maroul roca expusă, verdele vegetația, iar albul norii. Tocmai această convenție permite măsurarea consecventă a schimbării de la un satelit la altul.

O lucrare publicată în revista The Cryosphere a folosit imagini multispectrale de înaltă rezoluție și hărți istorice pentru a reconstitui evoluția ghețarilor din Puncak Jaya până în 2024. Autorii estimează că suprafața totală a gheții a scăzut cu peste 99% față de 1850 și cu circa 65% față de ultimul bilanț din 2018. Aceasta este o concluzie despre suprafață, nu o predicție exactă a datei la care va dispărea ultima pată de gheață.

Diferența contează. O limbă de gheață poate rămâne vizibilă ani la rând fără să mai fie un ghețar activ. Când devine prea subțire și prea fragmentată pentru a curge, ea pierde mecanismul fizic care o definește. NASA arată că la punctul de monitorizare East Northwall Firn grosimea a coborât de la 32 de metri în 2010 la 4 metri în 2023, iar până în noiembrie 2024 gheața de acolo dispăruse. Rămășițele din crăpături și zone umbrite pot persista, dar nu înseamnă neapărat revenirea ghețarului.

Explicația nu se reduce la o singură zi caldă sau la o singură furtună. La această altitudine, bilanțul depinde de raportul dintre zăpada care se acumulează și energia care topește ori sublimează gheața. În perioadele El Niño, nivelul de îngheț urcă, precipitațiile cad mai des sub formă de ploaie, iar zăpada proaspătă care ar reflecta radiația solară devine mai rară. Pe măsură ce gheața se sparge în fragmente mici, crește suprafața marginilor expuse și topirea se poate accelera.

Prognozele de dispariție în jurul anului 2030 trebuie citite ca estimări condiționate, nu ca o dată fixă. Ele presupun că ritmurile observate continuă și pot fi devansate sau încetinite de vreme, precipitații și geometria ultimelor petice de gheață. Datele nu susțin ideea unei „recuperări” doar pentru că mai cade ninsoare; pentru formarea unui ghețar nou ar fi nevoie de un bilanț pozitiv susținut pe termen lung.

Puncak Jaya oferă astfel o lecție despre limitele imaginilor spectaculoase. Fotografiile pot documenta schimbarea, dar explicația vine din serii de observații, măsurători de grosime și comparații realizate cu metode consecvente. Ultima gheață ecuatorială nu este un mister: este un semnal măsurabil despre cât de repede se poate transforma un sistem glaciar mic atunci când alimentarea sa nu mai compensează pierderile.

SURSE & TRANSPARENȚĂ

Continuă documentarea.

The Last Ice on Puncak Jaya ↗Brief communication: Tropical glaciers on Puncak Jaya (Irian Jaya/West Papua, Indonesia) close to extinction ↗

Pentru afirmații și documente, consultă sursele indicate. Proveniența fotografiei este precizată în legenda imaginii.